Florentina Olar-Spânu, femeia fantastică din naționala României »

Numită „Fotbalista anului” în România (2015) și în Danemarca (2016), Florentina Olar-Spânu este căpitanul echipei naționale, pentru care joacă de aproape două decenii. Combinație explozivă de ambiție și voință, degajă un optimism inegalabil, iar pe teren luptă mereu până la capăt și încă puțin. A fost adesea numită cea mai valoroasă jucătoare de fotbal a țării noastre și are, cu siguranță, un palmares de invidiat.

Născută pe 6 august 1985, la Constanța, a jucat pentru SN Constanța (1998-2002), CFF Clujana (2002-2009), SS Lazio (2008-2009), Apollon Limassol Ladies (2009-2013), FC Hjørring (2013-2018) și FC Nordsjælland – unde este legitimată în prezent. A oscilat între posturile de atacant și mijlocaș ofensiv, iar acum evoluează frecvent ca fundaș stânga.

Zilele acestea, programul Florentinei Olar-Spânu este cât se poate de aglomerat. „Arunc o privire pe program și sigur găsim o zi potrivită”, mi-a spus, când i-am scris despre discuția noastră. A urmat un adevărat joc de pase pentru a stabili momentul potrivit. „Am niște întâlniri online și un deadline pentru cursul de antrenori”, mi-a explicat, în prima săptămână. În a doua, am reușit să batem în cuie o zi, ne-am asigurat că potrivim fusele orare danez și român, și ea, că totul este aranjat pentru Patrick, băiețelul ei.

„Prima dată când am ales să vin în Danemarca”, povestește ea, „ce mi-a plăcut a fost că am contat în primul rând ca om, și apoi ca jucătoare. Pentru ei a fost important să fiu fericită în afara terenului, pentru a putea da randament când joc. Mai întâi, le-am zis că vin cu cățelul – au zis că este OK. Apoi, i-am anunțat că vreau să fie și soțul cu mine, și iar a fost OK. Acum, după câțiva ani în țară, știu că sunt bine puși la punct și că nu sar peste etape.”

Joacă pentru echipa FC Nordsjælland din 2019, după șase sezoane petrecute la Fortuna Hjørring. Anunțându-i transferul, un articol al kvindesport.dk spunea despre ea că este „una dintre cele mai bine cotate fotbaliste din Danemarca, numită Jucătoarea anului în 2017”. Cu experiența sa, noua echipă și-ar asigura rezultate foarte bune într-o perioadă dificilă din prima ligă daneză. „În țară simțeam că fotbalul este totul”, spune Florentina. „Că trebuie să renunți la școală, că nu poți să ai un job. Aici, am coechipiere care studiază și există un echilibru clar între studii și terenul de joc.”

Cramponați și pe iarbă și pe bitum

„Vorbeam recent cu o colegă de echipă din SUA, care-mi povestea cum a jucat ea fotbal de la 5-6 ani, apoi mai târziu, la facultate. Facultățile au echipe de fotbal feminin, la ei”, spune Florentina, întrebată cum s-a schimbat peisajul fotbalistic feminin în România, de când a început ea să joace. „I-am zis: <Serios? La noi nici nu era voie. Cum așa, să joace fetele?> Am pășit pe un teren de fotbal numai la 13 ani, chit că jucam înainte așa, ca la bloc. Cu toate că aveam o echipă bună la Constanța, nu știam de fotbal feminin.”

Când a început fotbalul, nu avea echipament. „Fiecare venea cu ce avea. Știu că purtam niște cramponați și pe iarbă, și pe bitum. Făceam totul din dragoste pentru fotbal, nu cu gândul c-o să fac carieră. Așa, din nebunia mea.” Acum, lucrurile s-au schimbat. Există echipamente, baze de antrenament – mingi! „Aveam niște mingi din carton, de mă durea degetul mare de la dat în ele”, râde ea când își amintește.

Fotografie de grup de la SNC. „Probabil eram în 2000” (Florentina)

Atunci și acum

În ultimii zece ani s-a schimbat și programul de pregătire. „Iarna, când zăpada era până la glezne, știam că avem de făcut și partea fizică. Și o făceam repede, ca să scăpăm de ea, după care ne arunca o minge portocalie, și dă-i!”. Acum se lucrează mult individual, „în tinerețea ei”, cum se exprimă glumeț Florentina, se lucra mult cu grupul.

În prezent, există multe sisteme de monitorizare, totul este mai structurat, se adaptează la condiția fizică a fiecărei jucătoare și se poate ține o evidență. Datele de la fiecare antrenament ajung aproape imediat. „De exemplu, scopul antrenamentului de azi a fost să avem 15 sprinturi. Dacă n-am reușit, ne uităm pe tabletă și vedem: mi-au lipsit trei. Așa că rămân după și recuperez.” Ai mai mult control, se lucrează mai mult cu mingea și fiecare se dezvoltă în ritmul propriu.

S-au schimbat exigențele tactice și tehnice de când a început ea să joace? „Cred că s-au făcut progrese. Aici jucăm în campionat, apoi în play-off. Ajungem să ne cunoaștem foarte bine, iar diferența o face tactica.” La club, abordează diverse sisteme, în funcție de adversarele întâlnite. Și totuși, jucătoarea noastră este de părere că nu poți excela tactic dacă nu ești bine pregătită fizic. „După un meci, la vestiare, mi-a zis o colegă: <Flo, eu nu știu cum te menții în formă la vârsta ta! Apoi a făcut o față și-a zis, iartă-mă. Nu am vrut să zic că ești bătrână>”, râde iar Florentina.

Chiar înainte de discuția noastră, s-a uitat pe cele mai recente date primite după antrenamente. „Am cei mai mulți kilometri alergați și cele mai multe sprinturi. N-am o rețetă, să știi! Pur și simplu îmi place. Pe teren, nu mă mai gândesc la altceva, ci mă implic total în ce fac. Mai e și Patrick, care mă fugărește de colo-colo. Înainte să-l am pe el, făceam antrenamente individuale… acum îmi este mai greu.” Recunoaște și că nu are un regim alimentar-minune, ci dimpotrivă, adesea nu se alimentează cum ar trebui, pentru că nu apucă să mănânce regulat.

Traiectorie profesională de la sud la nord

„Prima mea experiență internațională a fost în Italia, unde am jucat pentru Lazio”, se lansează Florentina într-un exercițiu de memorie, pe care i l-am propus ca să analizăm împreună ce impact a avut asupra ei fiecare etapă din carieră. „Acolo mi-a fost ceva mai greu. Pe atunci, în campionatul italian avea permisiunea de joc o singură stranieră pe echipă și eu eram aceea.” S-a integrat, dar nu a simțit că era adoptată de echipă. „Nu se vorbea engleză. Am învățat italiană, ca să mă înțeleg cu ei. Mi se păreau puțin cam naționaliști”, se amuză ea. „Acum, s-au schimbat lucrurile și campionatul din Italia a deveni o atracție, dar, dacă ar fi să compar, perioada petrecută în Italia ar fi pe ultimul loc.”

Și în Cipru? „A fost frumos, a fost cald”, râde Florentina. „La Apollon Limasol Ladies eram un grup de românce care jucaserăm împreună și la Clujana. Ba, mai mult, unele fete din echipă începuseră să vorbească în română. Antrenorul era uneori iritat și zicea: <Terminați, că nu înțeleg nimic!>”. Până la urmă, l-au inspirat și, în meciurile de Champions League, a început să le dea și el indicații cu stânga și dreapta, pentru că nu le înțelegeau adversarele. Experiența din Cipru i-a plăcut mult și vorbește despre ea cu bucurie. A decis să plece fiindcă voia să se dezvolte ca jucătoare, să îmbrățișeze o nouă provocare – „Voiam să văd la ce nivel sunt”, explică ea.

Noroc cu Fortuna

„Când m-am transferat în Danemarca, la prima echipă (n. red. Florentina Olar-Spânu a ajuns la Fortuna Hjørring în 2013), mă gândeam cu anumite rețineri la vreme. C-o să am un șoc, după câteva sezoane în Cipru. Dar îmi doream să joc într-un campionat mai bun, să-mi cunosc limitele”, spune Florentina. Clubul a primit-o cu brațele deschise, soțul și cățelul au însoțit-o, iar ea s-a străduit să participe la cursurile de limba daneză. „Încă am probleme cu pronunția vocalelor, dar mă descurc. Pot să mă fac înțeleasă într-o conversație.”

„Am ajuns la Fortuna împreună cu Laura Rus. Amândouă vorbeam românește, jucătoarele celelalte, în daneză, iar antrenorul secund era din State și ne traducea.” Ulterior, a venit un val de straniere și engleza a devenit lingua franca la antrenamente. Acum, cu toate că folosesc încă engleza, se descurcă și în daneză, dacă este cazul. „La club jucăm 4-3-3 sau 3-4-3. Avem și echipă de băieți în prima ligă, iar ideea e ca toată lumea, de la echipa mare până la echipele mici, să joace pe același sistem. Trebuie să te adaptezi și poate fi dificil. La băieți știi că ai nevoie de cineva cu anumite calități, bam, te duci și îl cumperi. La fete e puțin mai greu din punct de vedere financiar.” Își descrie echipa drept mare pasatoare, agresivă în pressing și dornică de a câștiga mereu mingea cât mai sus în terenul advers.

După ultimul meci la Fortuna Hjørring, din nou campioană (2018)

O puștoaică la Clujana

Înainte de anii petrecuți în trei campionate diferite din străinătate, Florentina a jucat la fosta echipă Clujana Cluj. „Contrar părerii generale, n-a fost mereu campioană”, zâmbește ea. „Eu am apucat să joc și împotriva Voința Conpet Ploiești, care a fost în vogă acum mulți ani, până s-a desființat.”

Pe atunci, Florentina evolua la SNC Constanța, cu care a ajuns să joace un play-off la Câmpina, în 2002. Adversară? Tocmai Clujana. „Campioane au devenit ele, iar noi, vicecampioane. Cochetam deja cu echipa națională, unde eram colegă cu Teodora Anton (n .red. căsătorită Albon). <Flori, hai la Cluj!> mi-a zis. Știa că îmi place înghețata și-a glumit că-mi face cinste cu un tort de înghețată dacă mă transfer la ele și dau goluri. Așa că eu m-am dus acasă și am zis: <Mami, eu plec la Cluj!>”.

Ajunsă la Clujana, s-a confruntat cu antrenamente în stil diferit de cele cu care era obișnuită. I-a fost mai greu la început, când locuia într-o cameră de cămin alături de alte 7-8 fete. „Ne spălam hainele la lighean. Aveam două ligheane, pe care ni le împrumutam una alteia. Și aveam ce spăla, nu glumă!” râde ea. „Pentru mine, fotbalul era totul. Conta să fiu pe teren, nu că trebuia să fugim de controlori fiindcă nu aveam bani de bilete.”

Începuturi la Clujana: „Înainte de Champions League, ne antrenam cu o minge primită dacă strângeai cinci capace de Cola” (Florentina)

Despre modele de urmat

„Când eram încă la Constanța, am jucat împotriva Voinței Conpet Ploiești. Eram atacant, însă antrenorul a vrut să joc în apărare. Tu ai viteză, mi-a zis. Îi poți face față Danielei Pufulete”, își amintește Florentina. Când a ajuns la Națională, Daniela era modelul ei. „<Ce rapidă e și cum marchează>, îmi spuneam.” I-a plăcut și Gabriela Enache, pentru că era jucătoare de careu, dar și Mirela Laszlo („Pentru ea, aproape orice lovitură liberă era gol”) sau Teodora Albon, pe atunci Teodora Anton.

„Noi, cele cu experiență, am trăit și alte vremuri. Nici la echipa națională n-am avut cine știe ce sponsori, sau echipamente. Pe partea financiară, prima mea diurnă a fost în campania aceasta de calificare.”

Una dintre probleme, crede Florentina, este că fotbalistele renunță foarte ușor. Unele dintre ele vor să-și continue studiile. „Să luăm cazul Nadiei Nadim (n. red. fotbalistă afgano-daneză, Nadim evoluează la naționala Danemarcei și, din 2019, la Paris Saint-Germain; a jucat pentru Fortuna Hjørring în perioada 2012-2015). Ea studiază medicina de când eram eu la Fortuna și are posibilitatea să nu renunțe la educație. La noi e mai greu, însă nu cred că este vorba doar despre fotbalul feminin, ci despre mentalitatea societății.”

Pentru a juca fotbal, ai nevoie de un program flexibil, așadar jobul tău trebuie să fie la fel de permisiv. Iar când ești convocată la Națională, mai explică jucătoarea, nu prea poți să îți iei concediu fără plată. În opinia ei, ar trebui identificate soluții pentru aceste situații, dacă se dorește un progres.

Momente cheie la națională

Florentina Olar-Spânu este căpitanul naționalei României și cea mai selecționată jucătoare. „Cred că mă apropii de 180 de meciuri la echipa națională”, spune ea. „Echipa U19 nu am prea prins-o, iar la turneul din Statele Unite nu am fost, pentru că aveam meciuri în Champions League. Ca rezultat și ca performanță, reperul meu este play-off-ul cu Portugalia.” Cu toate că multă lume consideră acel rezultat un eșec, după cele aproape două decenii la prima echipă Florentina crede că a fost o dublă manșă excelentă. „Mi-aș fi dorit să ne calificăm și am fost tare aproape. Ce e mai trist este că nu ne-am calificat nu pentru că am pierdut, ci pentru că ele au marcat în deplasare.”

Rețeta pentru urcarea în clasamente a Naționalei? „Fotbalul s-a dezvoltat și în România, însă avem nevoie de calitate, nu doar de cantitate. Fetele se apucă uneori de sportul ăsta și se lasă a doua zi. Plaja de selecție s-a mărit considerabil, însă concurență pentru locuri în echipă nu prea e. Cu toate că avem câteva jucătoare care au ales să evolueze în străinătate, în campionate mai puternice, odată ajunse la echipa națională, înfruntăm selecționate mai experimentate și ne este greu.”

Champions League a la Cluj

Dacă evoluțiile la națională au o încărcătură emoțională aparte (Florentina mărturisește că se emoționează ascultând imnul oricând, chiar și dacă este vorba despre un meci de handbal pe care-l urmărește), cum este experiența de joc în Champions League? „Acolo poți spune că joci împotriva celor mai bune echipe. Ai șansa să întâlnești jucătoare grozave. Vrei să-ți dovedești că poți câștiga dueluri – te motivează ambiția”, spune ea.

„Un meci de CL de care-mi aduc aminte cu drag a fost disputat de Clujana în Israel. Trebuia să jucăm împotriva Spartei Praga, iar domnul Mirel Albon, antrenorul echipei, ne-a îndemnat să lucrăm mult la fazele fixe, pentru că pot face diferența.” Și bine au făcut, pentru că s-au calificat chiar în urma unui corner. „Dar nu știam încă asta, pentru că depindeam de rezultatele din alte grupe; mai conta și punctajul. Eram în Israel, la plimbare, când a primit una dintre noi mesaj pe telefon și-a strigat <Ne-am calificat!>. Am început să plângem de bucurie, pentru că nimeni nu ne dădea nicio șansă.”

Cum arată planurile de viitor

Pe site-ul echipei FC Nordsjælland, poziția de joc a Florentinei este atacant. „Nici nu mai știu de când n-am mai jucat în atac”, spune ea. „Mai nou, joc fundaș stânga sau mijlocaș de bandă, tot pe stânga.” Cu toate acestea, atacul a consacrat-o. „Așa este, dar te retragi în spate pe măsură ce înaintezi în vârstă. Cred că sunt o jucătoare cu forță de pătrundere.” Îi plac duelurile unu la unu, mai ales dacă sunt ofensive. Îi plac fazele de contact, deși afirmă că deposedările prin alunecare nu sunt punctul ei forte. „Dacă știu că am o adversară puternică, asta mă motivează să joc și mai bine. Am profil ofensiv, dar am și multe pase de gol. Înainte, îmi doream neapărat să marchez, dar, odată cu experiența, îți dai seama că este esențial să ai și assist-uri”, adaugă ea.

Florentina Olar-Spânu vorbește realist despre timpul pe care-l mai are la dispoziție ca jucătoare; știe că, probabil, cariera ei se va încheia în următorii ani. „Dar parcă nu mă văd în afara gazonului”, spune ea. Așa că s-a apucat de școala de antrenori. „Aveam licența B, însă mi-am zis să-mi iau licența A, în loc să o înnoiesc pe cealaltă.” I se pare dificil să participe la cursuri, pentru că preferă să aprofundeze orice studiază și în perioada aceasta simte că nu are timp.

Are foarte multe deadline-uri și încă nu s-au văzut fizic; toate cursurile sunt online. „Chiar zilele următoare am câteva cursuri de arbitraj și, probabil, ne vom vedea în mai pentru partea practică.” Îi place, însă, sistemul din Danemarca: „Nu există ceva corect sau greșit. Trebuie să-ți argumentezi punctele de vedere. În România, sistemul este încă mai rigid și unele lucruri îți sunt impuse. <E așa, fiindcă așa a zis X. Fără întrebări>.”

Viața de familie

„În Danemarca, fetele joacă fotbal de la vârste mici și apreciez că multe persoane antrenează voluntar.” Florentina oferă exemplul mamei unei fete dintr-o echipă de junioare, care își asumă, practic, rolul de manager. Are grijă de echipament, de organizare – neremunerată. Se gândește ce-i va spune lui Patrick dacă el își va dori să joace fotbal? „Să joace. Deocamdată nu dă semne. Când mai am antrenamente cu echipe de copilași, nu-l iau cu mine. Cred că ar distrage atenția și nu mi se pare profi.”

Soțul Florentinei, Rareș Olar, a jucat și el fotbal, așa că amândoi s-ar bucura dacă fiul lor s-ar arăta interesat. „Dar, la fel de bine, dacă vrea să cânte la pian asta va face!”. De curând, Patrick a început grădinița și a anunțat-o că nu e încântat, fiindcă i se pare greu. „<Mami, nu mai vreau să te văd cu bluza roșie!>, mi-a zis. Adică echipamentul de la antrenament. Eu râd, dar nu mi-a fost ușor să-l aud vorbind așa.” De altfel, „experiența” băiețelului în fotbal este serioasă: Florentina povestește că a născut în martie 2018, iar în august era deja înapoi pe teren, în deplasare în Spania. „Eu pe teren, el – un ghemotoc în tribune. La Fortuna, îl mai luam cu mine. O colegă accidentată îl legăna, iar când începea să plângă, o schimba alta.”

„Timp de relaxare nu mai am”, râde Florentina. De dimineață, îl duce pe Patrick la creșă, merge la antrenament, apoi face cumpărături și pregătește de mâncare. Poate reușește să scrie câteva rânduri pentru licență. Soțul ei lucrează până târziu și au amândoi un program foarte încărcat. „Mai am și antrenamente cu U18, pentru partea practică de la școală.”

De când cu pandemia, le este foarte greu. N-au mai fost în România de doi ani. „Noi obișnuiam să ne petrecem vacanțele cu ai noștri. Bunicii sunt pensionari și ar vrea să fie și ei alături de noi și de Patrick. Câteodată chiar ne gândim dacă e mai bine să avem stabilitatea de aici, sau să ne întoarcem în țară, cu ei. Până anul viitor, când îmi termin și licența, vom fi sigur aici”, conchide Florentina.

Florentina Olar-Spânu nu exclude varianta de a se întoarce permanent în țară. Nu își închipuie o viață petrecută în Danemarca, nu fiindcă nu i-ar plăcea, dar pentru că îi lipsesc familia și prietenii. În plus, își dorește să ajute la dezvoltarea fotbalului. „Vreau să ajut cu experiența mea”, spune ea. Deocamdată, însă, nu aceasta este prioritatea, ci băiețelul ei și echilibrul dintre familie și viața profesională sunt pe primul loc.