Cristina Carp, vârf cu viziune »

La 23 de ani, Cristina Carp a jucat deja în patru campionate diferite. Experiențele de până acum o ajută să privească fotbalul cu o maturitate de invidiat, și în teren, și în afara lui. Vorbește obiectiv despre transferuri, dar și despre așteptările privind calificarea la Campionatul Mondial din 2023. În prezent atacantă la FC Lugano Femminile, în Elveția, este hotărâtă să își ajute echipa să se redreseze în clasament.

Cristina Carp s-a născut la Tecuci, pe 28 iulie 1997. A jucat la Olimpia Cluj (2014-2019), ASD Pink Sport Time Bari (2019-2020) și Fortuna Hjørring (2020-2021). În prezent, este legitimată la FC Lugano Femminile. Joacă în echipa națională a României pe postul de atacant.

De la Tecuci la Cluj: drumul ambiției

Când era mică se apuca de orice sport avea ocazia, așa își amintește Cristina. De fotbal, însă, a prins drag imediat, și a trecut pe primul plan. Era marea ei pasiune, și juca mai ales cu băieții, pe străzile orașului natal, Tecuci. „La un moment dat am încercat să joc și într-o echipă mixtă, unde mi-a plăcut mai mult, fiindcă eram mai organizați”, spune ea. „Eu am început târziu. Chiar dacă așa, din pasiune, jucam de la 7-8 ani, la o echipă de fotbal feminin am ajuns doar pe la 16.”

Ca pentru multe alte fotbaliste românce, echipa aceea a fost Olimpia Cluj, unde Cristina a ajuns în 2014. „Am ajuns acolo pentru că așa sunt eu, țintesc cât mai sus. Știam că era cea mai bună echipă din țară și am vrut să mă duc direct în top”.

Părinții ei au acceptat mutarea. Firește că a fost un șoc să plece din micul ei oraș într-o metropolă precum Clujul, în special fără să aibă pe nimeni cunoscut alături. Dar crede că plecarea a disciplinat-o și a învățat-o să se descurce singură. „Eu m-am bucurat că am plecat, pentru ce-mi doream să fac. Dar mi-au lipsit mult ai mei”.

Tot mai sus

Schimbarea majoră s-a văzut la antrenamente. „Ce făceam eu, singură, sau cu băieții, nu se poate compara cu ce se întâmpla la Olimpia”, povestește Cristina. „Chiar m-am chinuit, la început. Trei, patru luni mi-a fost greu”. Nu a contat, însă, pentru că era dintr-o dată înconjurată de modele, de viziuni de joc și de calități pe care își dorea și ea să le dezvolte. „După vreo șase luni, am avut o problemă de sănătate. Am stat pe tușă vreun an și mi-a fost greu să mă recuperez, să reintru la antrenamentele normale”.

A început ca mijlocaș central, apoi a trecut pe bandă. A alternat cele două poziții, încercând și ca atacant, și a ajuns pe postul actual după vreo trei ani.

Cristina se descrie drept foarte competitivă – aproape că exagerează, spune ea. Și-a dorit să fie mereu printre cele mai bune, și pentru asta, să muncească. „Am văzut că fetele erau foarte bune, la echipa de club, și mi-am dorit să fiu și eu așa.” A început la echipa a doua, dar se mai antrena și cu prima echipă. Apoi, a ajuns să facă parte din ea.

Experiența de la echipa națională

La Națională a ajuns cam în același timp. Își amintește că a dat o probă pentru lotul Under-17, iar antrenorul Mirel Albon a fost cel care a sfătuit-o să meargă să joace la Cluj. „Cred că a vrut să mă selecționeze din prima, pentru că parcă se accidentase cineva. Să merg în Estonia, cred, cu fetele. Dar au trecut vreo două luni până să mă cheme oficial”.

La echipa Under-17 i s-a părut o atmosferă foarte bună. Jucătoarele aveau niveluri diferite și mediul era competitiv. Pe la 19 ani, a ajuns la senioare. „Acolo se vedea deja experiența”, râde Cristina. „Mă bucur că am avut privilegiul să ajung acolo și să mă antrenez cu ele”.

Modele, Cristina nu a avut. Nu prea avea unde urmări meciuri de fotbal feminin. „Era prea puțin promovat, nu ca acum, când începe să miște”, spuse ea. Din fotbalul masculin i-au plăcut mulți jucători de top, dar nu poate spune că ar admira vreunul anume, sau chiar vreo echipă.

„Calitatea mea principală este viziunea. Cred că simt jocul”, spune Cristina. Știe când să forțeze și când să se calmeze. Este conștientă că deciziile trebuie luate rapid, mai ales când se joacă la un nivel înalt. Despre pregătirea tactică înaintea meciurilor cu adversare din țară, spune că majoritatea se cunoșteau deja din teren. „Nu întâlneam adversarele prima dată, iar jucătoarele de la Olimpia stăteau bine și fizic, și tactic.” Acum, și în direcția aceasta accesul este mai facil: găsești informații despre ce ai nevoie. Se lucrează mai mult pe vizionări de materiale video și există un progres tehnologic evident.

Cât de importante sunt indicațiile de pe margine? întrebăm, pentru că am citit despre experimente de joc care implică evitarea interacțiunii cu jucătoarele cât sunt pe teren. „Mi s-a întâmplat să nu primesc indicații, da – sau să primesc prea multe”, spune Cristina. „Dar, în mod normal, ar trebui ca totul să fie limpede înainte de meci.”

Următorul pas

De la Olimpia Cluj a plecat în vara anului 2019. Terminase facultatea (Studii de Securitate, la Universitatea Babeș-Bolyai), așa că și-a zis c-ar fi momentul pentru pasul următor. Câștigase orice trofeu național posibil cu echipa. În ultimul sezon la club, primise și titlul de golgheteră. „Luasem tot ce se putea. Voiam mai mult. Etapa firească a fost un transfer afară.”

„Echipele se uită la minutele jucate, la golurile marcate. Contează clubul de la care vii și campionatul. În perioada de transferuri, se caută jucătoare din campionate intense, iar România nu este foarte bine cotată, din păcate. Despre Olimpia se știu mai multe pentru că a jucat în Champions League”, explică atacanta. Avea două sau trei opțiuni când a plecat și crede că a ales-o pe cea mai bună. Și-a dorit un campionat în care să domine nu doar una, două echipe, ci mai multe. „Am vrut să fie interesant, să fie un prilej să cresc”, spune ea. A ales Italia.

Italia, un campionat efervescent

În 2019 a ajuns la ASD Pink Sport Time Bari. „Diferența a fost mare, mai ales ca nivel de antrenament. Când ajungi într-un campionat extern, la început te chinui. Nu prea faci față la viteza de joc, la dueluri directe, la intensitate. Trebuie să gândești rapid”.

„Italia are un campionat mai aparte”, spune Cristina. „Toată lumea este pasională, vulcanică. E greu mai ales psihologic, fiindcă toată lumea țipă și se agită. Te stoarce de energie”. Echipa i s-a părut de nota 10, însă. Erau nouă straniere când a ajuns ea acolo, fiecare cu tradițiile, cu limba, cu gastronomia ei. „Mi-a plăcut mult”, spune ea, „și mi-a părut rău când am plecat”.

Calm și disciplină în campionatul Danemarcei

A plecat pentru că-și dorea un mediu mai organizat. Următoarea oprire a fost tocmai Danemarca, într-o opoziție cardinală: nordul mohorât, ploios, dar disciplinat, după un an petrecut la sud, într-un oraș cu temperament vulcanic. „Am plecat din Italia, unde era cald, pasiune, explozie, și fotbalul se juca pe contre, și am ajuns într-un loc friguros, dar mult mai disciplinat”.

La Fortuna Hjørring a rămas o jumătate de sezon (2020-2021). „Nu aveam ce întrebări să le pun, pentru că se asiguraseră că știu tot. Cu vremea a fost cel mai greu – e foarte deprimant să n-ai parte de soare cu săptămânile. Nici nu mă gândeam că te poate afecta în așa hal, dar vreo șase luni nu mi-am revenit”, povestește Cristina.

Echipa Fortunei tocmai se înnoise. Avusese loc un schimb de generații, iar media de vârstă era de vreo 20 de ani. Mai toate jucătoarele aveau 17-18 ani, iar Cristina se simțea aproape bătrână. Antrenamentele erau foarte reușite, dar stranierele nu se simțeau bine și nu se integrau social. Mai glumea și antrenorul: „Ce-i cu atmosfera de înmormântare?”, întreba el. Încerca să creeze o unitate a echipei, însă nu îi ieșea. Danezele aveau preocupările lor, iar jucătoarele străine se simțeau excluse.

Din păcate, Cristina Carp a ajuns la Fortuna după plecarea Florentinei Olar. „Dar am ținut legătura cu ea: vorbeam la meciuri și nu doar. Nu prea ne intersectam pe teren, fiindcă jucam pe laturi opuse. Dar suntem coechipiere la echipa națională”.

Elveția, următoarea etapă

În 2021, a ajuns în Elveția, la Lugano, unde „tot un fel de Italia este”, cum glumește ea, fiindcă limba oficială este italiana. I se pare un echilibru între experiența italiană și cea daneză. „Țara asta îmi place. Și nici nu e atât de scumpă cum se spune, mai ales dacă vii din Danemarca”.

„Nu prea avem suporteri acum, din cauza restricțiilor impuse de pandemie. Pot veni la meciuri doar în număr limitat. Nu zic că în Danemarca stăteau lucrurile altfel – la cinci grade și pe ploaie nu prea îți arde să vii la stadion”, râde Cristina. Suporterii erau diferiți în Italia, de altfel țara care a inventat tifosi, suporterii fanatici: „Acolo veneau cu torțe și cu tobe, și nu pot spune că eram o echipă de top. Erau superdedicați, iar dacă era victorie… să vezi ce se bucurau!”.

„Aici, am venit la zero puncte. Acum avem șapte, și e o schimbare foarte mare”, explică jucătoarea. Își dorește să ajungă într-un campionat mai puternic, însă vrea și să joace. Nu are idee în ce direcție o vor purta crampoanele mai departe, dar, evident, visează să ajungă mai sus și mai sus.

„Când îmi caut echipă, întreb mai multe. Întreb despre stilul de joc și despre postul pe care mă văd jucând. La Fortuna nu am întrebat, și nu m-am potrivit”. A gândit tactic mutarea la Lugano, crede ea: a făcut un pas în spate, ca să aibă ocazia să joace, și speră că așa va face apoi doi pași înainte. Deocamdată, își face treaba în teren și muncește. Acumulează experiență. „M-am dezvoltat mult ca jucătoare, chiar dacă pare că nu am făcut decât să alternez echipele”, afirmă ea.

Drumul spre CM 2023

Inevitabil, discutăm despre calificările pentru Campionatul Mondial din 2023. Echipa națională a României a nimerit într-o grupă echilibrată, în care-și cunoaște deja mare parte dintre adversare. „Personal, am jucat doar împotriva Croației, așa că abia aștept meciurile”, spune Cristina. „Mi se pare o grupă echilibrată, și totuși o provocare, dar cred că vom scoate peste zece puncte. La Națională sunt multe jucătoare capabile și s-au făcut schimbări în bine, echipa este solidă și joacă tactic. Acum, suntem mult mai organizate”.

I se pare un aspect pozitiv că sunt mai multe jucătoare ca înainte, în România. Crede însă că trebuie să se insiste și pe calitate. Că lipesc informațiile, sau că nu sunt suficient de bune. Echipele din prima ligă s-au apropiat între ele, ca nivel, evaluează ea, însă rezultatele nu sunt grozave pe plan internațional.

„N-am o echipă favorită, dar îmi place să analizez campioanele. Să aflu cum au ajuns acolo și ce le-a motivat. Așa a fost cu Olympique Lyon, dar uite că acum nu le-a mai mers”, explică ea. „Încerc să mă inspir din asta. Există multe jucătoare străine cu multe calități, dar și noi putem fi acolo”.

Mai are Cristina Carp timp liber, printre antrenamente, pregătiri și cantonamente? „Când am, pictez. Schițez lucruri”, spune ea. „În rest, mă antrenez suplimentar. Îmi place să învăț lucruri noi. Când te muți dintr-o țară în alta, folosești valută diferită, ai numere diferite de telefon – chiar și un cont în bancă dacă-ți deschizi, procedura e diferită”. I se pare foarte interesant să asimileze cât mai mult, și glumim că, poate, când își va încheia cariera fotbalistică o așteaptă calea diplomației. Dar Cristina împlinește doar 24 de ani la final de iulie. Are mulți ani de joc înainte.