Ștefania Vătafu: „Dacă iubești fotbalul, nu ții cont de nimic!”

Ștefania Vătafu este un nume greu în fotbalul feminin românesc, ce nu mai are nevoie de nicio prezentare. Totuși, de dragul formatului, vom începe cu o scurtă prezentare a celei ce zi de zi servește drept exemplu de devotament, seriozitate și o impecabilă etică a muncii.

Ștefania Iuliana Vătafu (născută pe 12 iulie 1993 la Râmnicu Vâlcea) joacă pe postul de mijlocaș central în echipa națională a României și este legitimată la RSC Anderlecht Bruxelles (Belgia) din 2018. Are un palmares impresionant, cu un titlu de campioană cu CFF Clujana Cluj, 7 cu Olimpia Cluj și 6 Cupe ale României. În Belgia a mai câștigat două campionate cu Anderlecht. De asemenea, a mai evoluat 6 luni în Spania, la UD Granadilla Tenerife.

„Am auzit că ar trebui să stau la bucătărie, să fac curățenie, că nu am ce căuta pe terenul de joc”

La fel ca multe dintre fotbalistele noastre, și Ștefania a lovit prima dată mingea organizat tot în compania băieților – în Râmnicu Vâlcea, orașul ei natal. Avea nouă ani. „Nu știam că există fotbal de fete și oricum eram prea micuță ca să plec de lângă ai mei.” Cu toate că a încercat și handbal, s-a apucat și de atletism, a renunțat; fotbalul, însă, i s-a lipit de suflet și, la 14 ani, făcea pasul spre Cluj Napoca. „Teodora Albon (soția fostului antrenor al naționalei) arbitra un meci de Liga a II-a la Râmnicu Vâlcea și am înțeles că m-ar fi remarcat la un antrenament”, povestește Ștefania.

„Părinții mei m-au susținut în orice am ales”, spune Ștefania, cu toate că au încercat să îi sugereze să vadă cum sunt și alte sporturi. Respectau dorința fiicei lor de a juca fotbal, însă nu apreciau comentariile care apăreau în urma prejudecăților. „Fotbalul nu era pentru fete, așa se spunea. Am auzit tot felul de lucruri: că ar trebui să stau la bucătărie, să fac curățenie, că nu am ce căuta pe terenul de fotbal. Dar, dacă aș asculta ce spune lumea, nu aș mai ieși din casă.”

Lung e drumul Clujului

Când a plecat la Cluj, era în clasa a noua. Începea liceul departe de familie și de prieteni – „practic, o nouă viață, în care a trebui să o iau de la capăt cu toate”, povestește fotbalista. A locuit la cămin, împreună cu alte fete, iar acomodarea i s-a părut dificilă. Cel mai acut resimțea absența familiei. „Împărțeam camera și tot ce aveam, am fost și șase, am fost și două, am locuit apoi și singură, într-o garsonieră – au fost toate trepte pe care a trebuit să le urc.” Ștefania apreciază că așa a învățat să împartă și că acea perioadă a ajutat-o enorm în dezvoltarea personală.

A urmat un liceu cu program sportiv. „Îmi venea greu și să mă scol din pat și să merg la școală”, râde ea, amintindu-și. Treptat, însă, a reușit să identifice un echilibru între fotbal și școală, pe care a terminat-o cu brio. A absolvit și Facultatea de Educație Fizică și Sport.

Își amintește că a petrecut aproape zece ani la Cluj, unde a jucat pentru fosta echipă Clujana, apoi pentru Olimpia. În 2013 și în 2014, Ștefania Vătafu a fost desemnată Cea mai bună fotbalistă din România. În iarna lui 2018 a plecat în Spania, la Tenerife, unde a jucat doar șase luni, transferându-se apoi la Anderlecht, echipă din prima divizie belgiană. Acolo joacă și acum.

La naționala mică

Prima selecție la lotul național a venit în cadrul grupei U17. Își amintește că a jucat în jur de 12 meciuri pentru U17, că primul ei meci oficial a fost pe terenul de la Mogoșoaia (pe care fetele evoluează și acum) și că a marcat un gol din penalty, împotriva Croației.

Ajunsă la U19, Ștefania a făcut parte din echipa care s-a calificat pentru prima dată la un turneu final, Campionatul European de tineret desfășurat în Turcia în 2012. În Turul de Elită, fetele au învins marea favorită, Franța, apoi Islanda (inclusiv cu un gol marcat de Ștefi), remizând în cele din urmă cu Olanda. În urma disputării celorlalte partide, România a ajuns printre primele opt echipe ale continentului. „A fost un drum superfain”, spune Ștefania. „După primele două meciuri din grupe, eram calificate. Ultimul nici nu mai conta.”

WEURO 2012: Un parcurs fabulos, dar prea puțin mediatizat

„În turul de Elită am eliminat Franța și Olanda. Apoi, am pierdut cu Portugalia și cu Danemarca, dar ne-am luptat între egale. Aveam o echipă excelent organizată și foarte bine sudată. Eu cred că unitatea grupului ne-a ajutat să mergem la Euro.”

Performanța notabilă a României la WEURO 2012 a venit și a trecut. Încercăm, cu Ștefania, să ne explicăm de ce nu a creat mai multă vâlvă și de ce puțină lume pare să știe despre acel rezultat foarte bun. „Și acum sunt multe televiziuni care nu acordă importanță fotbalului feminin, pentru că acesta nu are public suficient. Eu cred însă că lumea nu urmărește pentru că nu știe. Cred că ar trebui să se mediatizeze mai mult și să se ofere informații. Să știe oamenii că fotbalul feminin nu este o anomalie, că nu există doar fotbal de băieți.”

Experiența internațională – „Campionat mai puternic, echipe mai bune, joc mai agresiv”

În 2018, la Tenerife, nu prea a apucat să joace. Venea după o accidentare și povestește că nu era în cea mai bună formă. S-a transferat la Anderlecht, unde a luat și primul campionat cu echipa. „A fost fericire pură pentru toată lumea!”

Descrie experiența belgiană ca marcată de apreciere, de susținere, de un randament susținut. „Campionatul e mai puternic, echipele, mai bune. Joacă mai agresiv. Există Superliga, unde jucăm noi, și încă trei divizii, dar și campionate de junioare.” În plus, explică ea, în Belgia se fac demersuri ca fetele să vină la fotbal: multe turnee de selecție în toată țara, diseminare în școli, recrutare asiduă.

Întrebată ce club i se pare acum cel mai puternic, spune că i se pare că Barcelona a crescut foarte mult și că, lăsând la o parte Lyon, care firește că se va afla mereu în top, are șanse mari să evolueze pozitiv. „Deocamdată, în Belgia, Anderlecht e pe primul loc. Mai avem doar play-off-ul. Ne dorim să luăm și Cupa, fiindcă până acum am luat doar campionatul.”

Până nu de mult, Ștefania Vătafu a fost colegă de club cu Laura Rus, între timp revenită în țară, la ACS Fortuna Becicherecu Mic. „Acum sunt doar eu stranieră, dar m-am acomodat. Toate fetele vorbesc în engleză – le este mai ușor, majoritatea provenind din zona flamandă a Belgiei, unde nu franceza este limba maternă.”

Ce sfaturi îți dă Ștefi

Pentru o fată care-și dorește să joace fotbal, Ștefania spune că e important să ignore comentariile, iar dacă iubește fotbalul, sau alt sport, „să nu țină cont de nimeni și de nimic.” Pregătirea fizică este laborioasă, iar nivelul optim la care ajungi trebuie menținut acolo, sus, și i se pare dificil mai ales vara, cât sunt doar în pregătire, fără atât de multe jocuri.

Apoi, mai sunt și accidentările. „Trebuie să strângi din dinți și să-ți întărești corpul și mușchii. Ai nevoie de răbdare, să nu te grăbești, să nu faci anumite mișcări pentru că nu mai poți aștepta.”. Singura accidentare mai serioasă a costat-o cinci-șase luni din carieră, și despre perioada aceea vorbește cu cel mai mare regret. Despre cât de dificilă este recuperarea după o accidentare a povestit și colega ei de la națională, Bianca Sandu.

Pandemia, bat-o vina!

În pandemie, Ștefania se declară norocoasă pentru că era încă la club Laura Rus. „Nu a trebuit să stau singură în casă. Trei sau patru luni am făcut doar antrenamente individuale, nu ne-am reunit cu echipa. Noroc că avem la subsol o mini-sală, cu aparate și cu bandă de alergat.” Totuși, se declară norocoasă, pentru că ea joacă încă, are un contract, în timp ce atâția alții au rămas fără serviciu. „Restricțiile trebuiau relaxate, însă s-au prelungit până la 1 martie. Jucăm fără spectatori și ne testăm înainte de fiecare meci.”

Cel mai dificil i-a fost pentru că nu și-a văzut familia. Nu a fost acasă nici măcar de Crăciun, fiindcă ar fi trebuit să își asume deplasarea în condiții de pandemie. Ultima dată, a fost acasă, la Râmnicu Vâlcea, în noiembrie. S-a obișnuit, spune ea, dar vocea îi tremură de emoție și ochii îi sclipesc când vorbește despre mama ei: „Mama plânge de fiecare dată când plec de acasă.”

Un șoc și-un gând

Ștefania își amintește că trecerea de la jocurile la nivel național la cele de la nivel internațional a venit cu un șoc. „Cel mai mare șoc a fost când am jucat, la senioare, împotriva Statelor Unite, însă. Erau vreo 20 000 de spectatori în tribune. Am rămas interzise. Și la Euro fuseseră oameni în tribune, însă nu atât de mulți.”

„Profesoară de sport nu mă văd”, spune ea, când vine vorba despre perspectivele de viitor, întrebare pe care ajunge să și-o pună orice sportiv, din orice disciplină, când se apropie de apogeul carierei. Este adevărat că Ștefania are doar 27 de ani și că mai poate juca o vreme, chiar și în postul ei semi-ofensiv, de mijlocaș. Dar este înțelept să te gândești în avans. „Am urmat și niște cursuri de antrenoare, însă nu am aplicat nimic în practică, și pe acestea trebuie să le înnoiești la fiecare doi ani. Momentan, sunt numai cu gândul la joc și mai sunt și plecată. Aș putea să o iau de la zero, cu ceva nou, după ce mă retrag.”

un interviu de Iulia Dromereschi

surse foto: Kevork Djansezian/Getty Images

RSCA Women

Naționala României de Fotbal Feminin

arhiva personală a Ștefaniei Vătafu