Andreea Corduneanu, punct și de la capăt! »

„Fotbal pe pâine” (Neagu Rădulescu) a fost una dintre primele cărți cu și despre fenomen pe care le-am citit. Se afla în dulapul în care își ținea lucrurile tata, când era încă elev – mai precis, în camera mică din casa bunicii. Expresia a rămas cu mine și am înțeles-o cel mai bine în timpul discuției cu Andreea Corduneanu. Duți (cum au alintat-o fostele coechipiere de la Olimpia Cluj) este dovada vie că poți trăi pentru fotbal, că nu există sacrificiu prea mare pentru fotbal, iar după o absență cât de lungă tot te întorci la fotbal.

Din Botoșani, Andreea Corduneanu (26.06.1995) este o jucătoare de fotbal cu peste 50 de meciuri în tricoul echipei naționale ce evoluează pe postul de fundaș dreapta. În prezent legitimată la ACS Heniu Prundu Bârgăului, și-a început cariera la CFF Clujana și s-a consacrat la Olimpia Cluj alături de care a cucerit 7 titluri de campioană. A mai jucat pentru o scurtă perioadă de timp în liga a doua elvețială la FC Aire-le-Lignon și în Ungaria la Diósgyőri VTK.

Școala Generală nr. 11 din Botoșani se află la mică distanță de stadionul din oraș, acolo unde evoluează, în prezent, echipa masculină locală. În curtea acelei școli a început Andreea să joace fotbal. „Țin minte că în fiecare echipă era obligatoriu să fie câte două fete”, povestește ea. „Am participat la un prim turneu, pe care l-am câștigat, și îmi doream mult să continui. Să nu rămân doar la acel nivel.” A căutat online informații despre oportunități de joc pentru fete, fiindcă auzise că ar exista și fotbal feminin. Așa a găsit echipa Clujana, în prezent „U” Olimpia Cluj.

„Cineva mi-a spus că este cea mai bună echipă de fotbal feminin din România și mi-a dat numărul antrenorului, Mirel Albon. L-am sunat, i-am zis că îmi place fotbalul și că vreau să joc.” În ciuda surprinderii inițiale, părinții Andreei au acceptat să o susțină, și așa a plecat împreună cu tatăl ei și cu un unchi, în partea cealaltă de țară. „M-am întâlnit cu domnul Albon și am mers la antrenamente. După două zile, m-a întrebat dacă îmi place și vreau să continui. Bineînțeles că eram în extaz. <Să mergi să-ți iei transferul de la școală și te așteptăm> mi-a zis.”

Cu mingea la picior în componența „U” Olimpia Cluj

Viața ca un cantonament continuu

La doar 13 ani, Andreea Corduneanu s-a mutat la Cluj. Era în clasa a șaptea. A ajuns într-un oraș nou, mult mai mare, la o școală nouă, departe de casă, de familie și de prieteni.

”Coechipierele mai mari m-au ajutat. Una dintre ele chiar m-a dus la școală, să mă înscriu. Aveau mereu grijă de mine, iar antrenorul își dădea și el interesul pentru noi. Fiind mereu plecată în cantonamente, îmi luam lecțiile după mine, iar când mă întorceam, trebuia să recuperez. Dar m-am descurcat.”

Duți a învățat la un liceu cu program sportiv, dar, pentru că nu exista specializarea fotbal pentru fete, a fost într-o clasă de atletism, unde a fost colegă cu Mara Bâtea. După ore, mergea la antrenamentele de atletism, și apoi la cele de fotbal. „Atletismul m-a ajutat nu doar să rămân în formă, ci și prin cunoștințele pe care le-am acumulat”, spune jucătoarea.

La Cluj, Andreei i-a plăcut mult atmosfera. S-a simțit mândră de ea și de realizările sale. Visa că va ajunge departe, pentru că lua titlu după titlu cu echipa de club, iar satisfacția victoriei aproape că îi crea dependență. Mai mult, a ajuns repede și la echipa națională.

Despre tehnică și despre relația crucială cu antrenorul

Andreea Corduneanu are 1,60 și 52 de kilograme, o statură atipică pentru postul de fundaș. Am râs amândouă când ne-am amintit de Fabio Cannavaro, pe care nu ai cum să nu-l pomenești când vine vorba despre jucători atipici pentru rolul lor în echipă. „Am întâlnit, într-adevăr, și oponente înalte. Poți câștiga în fața lor dacă gândești rapid, și mai contează și experiența”, destăinuiește Duți. Ea a fost fundaș central, apoi fundaș dreapta, și spune că nu și-ar dori să schimbe lucrurile.

”Cred că, în fotbal, relația cu antrenorul este esențială. Consider că eu am avut noroc: pentru mine, Mirel Albon a fost ca un al doilea tată. A avut mereu încredere în mine, m-a învățat și fotbal, și lucruri despre viață. A înțeles că am avut probleme de sănătate. A știut mereu cu ce mă lupt, și a intuit în mine dorința și sacrificiul pentru performanță.”

Experiența internațională

În 2017 s-a transferat în liga a doua elvețiană la FC Aire-le-Lignon, unde a jucat doar câteva luni. A revenit, a absolvit facultatea și a urmat și modulul psihopedagogic, pentru a putea susține ulterior examenul de titularizare.

Despre experiența elvețiană, Duți vorbește frumos, dar cu o ușoară reținere. A jucat în liga secundă, dar în condiții foarte bune, pentru că Elveția are un campionat mai puternic decât al nostru. „Se juca pe forță și pe luptă … dar mi-a fost greu să mă integrez”, își amintește ea. La clubul elvețian, a întâlnit persoane distante, care nu o tratau cu acea căldură caracteristică echipelor din care făcuse parte în România.

După reîntoarcerea acasă a primit o ofertă din Ungaria, de la DVTK, unde mai jucau două colege din România. Acolo, grupul i s-a părut în regulă și condițiile, minunate. Au apărut însă probleme de comunicare cu echipa tehnică și a decis să revină în țară, dar, cum nu era liberă de contract, a fost suspendată timp de șase luni. „Am fost contactată, între timp, de reprezentanții ACS Heniu Prundu Bârgăului, care m-au lăsat să mă antrenez cu echipa lor, măcar pentru a mă pregăti pentru meciurile Naționalei.”

Echipa națională

Și Duți ca și Andy Herczeg și-a făcut debutul la națională la doar 15 ani. Se întâmpla într-un meci împotriva Portugaliei din cadrul puternicului turneu Algrave Cup. În 2012 a făcut parte din echipa care a adus cea mai importantă performanță a fotbalului feminin românesc, calificarea la Euro U19.

După un parcurs excelent în grupă, România a reușit să impresioneze și la turneul de elită unde a produs surpriza învingând marea favorită, Franța. În grupa A de la Euro lucrurile au stat puțin diferit, astfel că România pierde în prelungiri (1 – 0) cu Danemarca consemnând același rezultat și cu Portugalia. Primul punct obținut de românce la un turneu final a fost în meciul cu Turcia, încheiat 1 – 1, unde ghinionul a făcut ca Duți să marcheze în proprie poartă.

„Legat de acel traseu la Euro, a fost o experiență unică. Am văzut pentru prima dată că poți sa plângi și de fericire. Păcat că ne-am oprit acolo dar cred cu tărie că la acel moment, cu acea echipă ne puteam bate de la egal la egal cu oricine. A fost o unitate de echipă pe care n-am mai simțit-o nicăieri în alt colectiv și cred că asta a fost ceea ce a făcut diferența.„

Din 2010 până acum a apărut în 54 de meciuri oficiale și alte câteva zeci amicale. Printre acestea din urmă se numără și dubla fantastică cu echipa Statelor Unite ale Americii, campioană mondială. Era 2016 și echipa României venea după un parcurs european foarte bun. Emoțiile și diferența de valoare și-au spus cuvântul în cele 2 partide încheiate cu scorul de 8 – 1 și 5 – 0. ”A fost o atmosferă pe care nu am mai trăit-o până atunci, am jucat în fața a peste 20.000 de spectatori.”

Retragerea

La doar 23 de ani a decis să se retragă, simțea că nu mai poate face față problemelor de sănătate. După discuții repetate cu antrenorii și cu familia, ultimul meci avea să fie cel disputat de echipa națională împotriva Portugaliei chiar la ea acasă, la Botoșani. „Dacă simt că nu pot să fac ceva la cel mai înalt nivel, mai bine renunț”, și-a justificat ea hotărârea, cu emoție în glas.

A antrenat o perioadă echipa a doua la Olimpia, după care a decis să revină la Botoșani, să accepte un job într-un magazin cu profil sportiv și totodată să fie instructoare de fitness. „Am lucrat în jur de nouă luni, însă apoi a apărut directiva UEFA privind obligativitatea includerii etapizate a prezenței feminine în loturi pentru toate cluburile de fotbal care doresc să participe la competiții interne și internaționale”. Atunci, Andreea s-a gândit că ar putea așeza și Botoșaniul în rândul puținelor orașe din Moldova cu echipe de fotbal feminin, și a început o campanie de selecție. „Am mers prin școli și am discutat cu proprietarul unei baze sportive, care a fost dispus să mă ajute.” Se întâmpla în februarie 2020. Dar a venit pandemia și lucrurile s-au schimbat.

Revenirea

Deși cu un an în urmă anunțase că se retrage, vara anului 2019 o prinde pe Andreea în lotul Olimpiei pentru preliminariile Champions League. Pagina echipei Heniu Prundu Bârgăului anunța în ianuarie 2020 revenirea Andreei Corduneanu pe prima scenă fotbalistică.

”Îmi era foarte dor de fotbal. În fotbal mă regăsesc. Nu am găsit niciun job și niciun hobby care să se poată compara cu tot ce înseamnă fotbalul pentru mine. Chiar dacă am făcut o pauză de un an și jumătate, am revenit cu o poftă de joc teribilă, iar asta s-a văzut în evoluțiile de la echipa de club și de la echipa națională.”

În sezonul acesta a avut parte de un tur de campionat excelent, cu opt goluri marcate pentru echipa de club și prezențe în toate partidele disputate de Națională în campania de calificare pentru Euro 2022.

Andreea (nr. 5 la Heniu Prundu Bârgăului), într-o confruntare înverșunată cu o adversară

Planuri de viitor

„Vreau să dau din nou examenul de titularizare, pentru că anul trecut mi-a a fost anulată lucrarea”, a mai spus Andreea, când discuția a luat o turnură spre viitor. I se pare important să existe și un plan B, pentru că a învățat lecția despărțirii – chiar dacă temporare – de fotbal. Își dorește și ca fotbalul feminin să devină mai vizibil. „Este adevărat că acum sunt mai multe fetițe care joacă fotbal decât pe vremea mea, însă cu greu ajung la performanțe notabile. În 2012, eu am jucat, cu echipa națională U19, la Campionatul European, ceea ce nu știe foarte multă lume. Cu Olimpia, în 2012, am ajuns în optimile Champions League, iar în 2016, cu echipa națională, la barajul Euro.”

Pentru fetele care își doresc să joace fotbal, Andreea nu are o rețetă a succesului. Ea crede în muncă și în sacrificii, pe care atât ea, cât și familia ei, le-au făcut cu vârf și îndesat pentru a-i susține visul. Încurajează mai multă implicare din partea decidenților. „Este adevărat: câștigi medalii și trofee, dar trebuie să te întreții.” Exemplul ei, care a plecat la 13 ani la o jumătate de țară distanță ca să joace fotbal, nu este singular, iar când pleci atât de departe te gândești la toate cheltuielile necesare.

Fotbalul i-a dat Andreei șansa de a călători și a vizita țări în care unii dintre noi nu ajung nici cu gândul. I-a adus trofee și medalii, un palmares extraordinar la echipele de club și numeroase prezențe la prima selecționată, de care nu au putut-o ține mult timp departe nici problemele de sănătate. Dacă amintirile sale frumoase au fost pe măsura sacrificiilor, o vom întreba peste zece ani.