E cazul să nu mai tratăm fotbalul ca pe o ”gingașă problemă”

Acum 7 luni când m-am apucat de scormonit în uitata și nescrisa istorie a fotbalului feminin n-am știut la ce mă înham. M-am văzut cu Ileana la o bere și pornind de la un decupaj cu grupele ”Cupei Libertatea” și o postare pe un blog cu titlul ”Frumosul joc și frumoasele sale” am sărit în căruța cu amintiri și frustrări. Primele ale jucătoarelor, ultimele ale noastre.

Am început să recuperăm poveștile celor care s-au încumetat să stea de vorbă cu noi, care au găsit timp și spațiu să-și reamintească de o perioadă care acum nu mai are aproape nicio legătură cu viața lor, dar care a deschis drumul fotbalului feminin românesc. Ne-am hotărât să mergem prin toată țara și să ne întâlnim cu toate jucătoarele care au trăit fotbalul românesc în primii ani de la oficializarea lui și care au răspuns mesajelor noastre.

Și nu au fost multe, căci, între lipsa totală de atenție și interesul pentru excepționalism și senzaționalism al mass-mediei față fenomenul fotbalului feminin, inițiativa noastră a părut poate, cel puțin una neobișnuită. Nu doar experiențele lor ci și sporadicele articole din presă, reflectă instabilitatea și evoluția cu „frâna de mână trasă” a acestui sport practicat de femei. Azi, ne-am propus să ne uităm la câteva consemnări și portretizări jurnalistice care arată nu doar parcursul ci și percepțiile asupra fotbalului feminin.

8 martie 1990

Fix acum 31 de ani, pe fondul descentralizării sportului și al unor aparente tendințe de reformare instituțională, la FRF s-a pus în discuție înființarea Comisiei Centrale pentru fotbal feminin. Gazeta Sporturilor notează în 1990 întâlnirea în cadrul căreia, chiar de 8 martie, s-a decis startul primei competiții oficiale, „Cupa Libertatea”, care avea să stabilească participantele în cele 2 divizii valorice.

Pentru posteritate notăm și componența acestei comisii ce în rol de președintă o avea pe Rodica Șiclovan. Comisia era completată de: Georgeta Gabriela Bucur (vicepreședinte), Elena Vizitiu (secretar), Emilia Pătru (șef subcomisia de disciplină), Iulian Negoiță (șef subcomisia de antrenori), Valeriu Călinoiu (șef subcomisia de competiții), Romeo Stîncan (șef subcomisia de arbitri) și Ion Motroc din partea Federației.

„Fotbalul feminin va intra în legalitate”

Dar istoria e  prin definiție o cosmetizare a timpului trecut (de parcă ar face reclamă la MAC), și Doamne ce frumos suna să ai 42 de echipe de fotbal feminin în anul 1990! Tot în Gazeta Sporturilor apare în 16 martie 1990 sub semnătura lui Stelian Trandafirescu titlul ”O veste bună pentru sexul frumos, fotbalul feminin va intra în legalitate”, un text ce vine cu o serie de informații noi despre un subiect și mai puțin documentat, fotbalul feminin din comunism.

7 ani mai târziu, ziarul lui Mitică Dragomir, Sportul Românesc, dedică o întreagă pagină fotbalului feminin și expune o realitate cruntă: din cele 42 de echipe existente în 1990, 38 au dispărut până în 1997. Urmează ani tulburi în care trăinicia unei echipe campioane nu ține mai mult de 2 ani.

Lucrurile nu se schimbă prea mult nici în noul mileniu, astfel revista Femeia din aprilie 2004 expune pe 2 pagini situația echipei naționale dar în care amintește și că ”la ora actuală se desfășoară un fel de play-off la care participă doar cinci echipe din țară (Crișul Aleșd Bihor, Clujana Cluj, Târgu Jiu, SNC Constanța și Smart București)”.

Evul Mediu

Au trecut mai bine de 10 ani în care echipe s-au înființat și desființat, în care primul eșalon se numea Superliga feminină iar Liga 1 era defapt omoloaga Diviziei B. Și totuși din asta se naște generația de junioare care în 2012 ajunge la Campionatul European din Turcia, în primele 8 echipe ale continentului. 2017 este anul în care schimbarea de denumire se produce în sfârșit și astfel Liga 1 e chiar adevărata Ligă 1.

Fotbalul feminin românesc a evoluat bâjbâit, fără o viziune de dezvoltare, în mare parte din primele trei decenii de existență oficială. În absența atenției și a interesului asupra fenomenului, istoria sa pare una scrisă și ștearsă constant cu creionul. Acest lucru a permis perpetuarea unor practici care continuă să înfrâneze progresul acestui sport chiar și în prezent.

În 1990, fotbalul feminin era privit ca o „gingașă problemă” (vezi articolul 1) care trebuia să se alinieze agendelor și politicilor internaționale vestice. Însă o astfel de atitudine paternalist-benevolentă nu a făcut decât să saboteze șansele de creștere sănătoasă pe care le-ar fi avut acest sport. În 2017 FRF-ul a anunțat în raportul său de activitate, o schimbare de atitudine față de „cenușăreasa din fotbalul românesc” care „a reprezentat cumva o obligație, niciodată una din priorități în activitatea Federației Române de Fotbal”.

Acum, la început de 2021, când am crezut că am scăpat de Evul nostru Mediu, al fotbalului feminin românesc, ne este dat să vedem iar scoruri care te lasă fără cuvinte. 26 – 0 chiar și între echipe de Liga 3 sună ca o goarnă de tren. Oare când aceste cifre vor sări destul în ochi ca să ceară altă formă de organizare? Poate descentralizarea ar fi soluția, poate e cazul ca AJF-urile să dea în sfârșit atenție fenomenului sau poate pur si simplu nu suntem încă acolo?

La final vă facem cadou o imagine memorabilă cu o urare ce vine din anul 1991 și este adresată echipei naționale. Lor le mulțumim! Este 8 martie și nu putem decât să urăm un verde ”La mulți ani” tuturor fotbalistelor, spectatoarelor și susținătoarelor fotbalului feminin din România! Continuați să luptați pentru echitate, avem nevoie de mai mult gazon decât de flori!