Trecut

Partea 2: Fotbal la început ’90 și apoi 20 de ani mai târziu

În prima partea a interviului, Mihaela Năftică, portar la Unirea Tricolor, povestește despre frumoșii ani `70 în care fotbalul feminin își făcea ușor ușor loc în societate. Deși fotbalul feminin a fost recunoscut la nivel oficial de abia în anul 1990, echipele fabricilor concurau într-un campionat al municipiului București încă din 1971. 

Existența unui număr considerabil de jucătoare și echipe active apărute în perioada socialismului de stat, a făcut posibilă crearea unei structuri competiționale destul de dezvoltate pentru momentul incipient al recunoașterii oficiale din 1990. Primul sezon sub egida Federației Române de Fotbal, 1990-1991, propunea o împărțire valorică a celor 42 de echipe înscrise în 2 divizii.


Înapoi acasă


În cartea ”Valorile sportului giurgiuvean” publicată în 2007, Costel Spânu dedică un capitol reprezentantei locale a fotbalului feminin, Dunărea Giurgiu. Echipa s-a format la inițiativa unui grup de angajate ale Șantierului Naval Giurgiu, avându-l ca antrenor pe Nicolae Puiu. El este cel care a convins-o pe Mihaela Năftică să revină în fotbal și să joace , în sfârșit, pentru echipa orașului natal. ”Deși aveam de acuma destui ani de fotbal feminin în spinare, a fost așa o emoție necontrolată. La fiecare meci aveam emoții destul de mari.” 

Dunărea Giurgiu făcea parte din seria I a Diviziei B, iar la finalul sezonului 1990-1991, după o luptă strânsă cu IMG București, reușește promovarea în Divizia A. Chiar dacă nu avea un buget și un lot care să concureze cu echipele de top ale Diviziei A, formația giurgiuveană a reușit să se mențină pe la mijlocul clasamentului și din când în când să producă surprize. O astfel de surpriză este consemnată în articolul ”Dunărea se anunță învolburată”, scris de Elena Popa și apărut în Sportul Românesc în 27.09.1992.

”Dacă scorurile-fluviu nu mai sunt o noutate în fotbalul nostru feminin, după cum nu mai este o noutate nici lupta în doi pentru titlu între ICIM Brașov și CFR Craiova. Surpriza care dă culoare acestei ediții de campionat vine, în schimb, de la Giurgiu. Astfel, în penultima etapă, ea a reușit o victorie, e-adevărat pe teren propriu, dar în fața cui? A unei echipe cu statut de invincibilă – CFR Craiova.” 

Dunărea Giurgiu în cantonament la Olănești


Adonis Tulcea


La Giurgiu Mihaela Năftică a stat doar doi ani, dând curs, în august 1992, unei oferte venite din partea proaspăt înființatei Adonis Tulcea, prima echipă de fotbal feminin din istoria județului. Chiar înaintea debutului în Divizia B echipa tulceană rămâne fără antrenor, astfel că, fiind cea mai experimentată din grup, Mihaela este nevoită să preia cârma echipei. ”Echipa nu era cine știe ce, erau fetele în formare, nu prea a fost chiar așa de strălucit ca joc. Aveam un singur sponsor, banii veneau când și când.” 

Cu un lot de doar 16 jucătoare, Adonis Tulcea nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor. Soarta sa a fost aceeași cu cea a multor alte echipe ale anilor ’90, care s-au desființat fie pentru că nu și-au îndeplinit obiectivul fie pentru că fotbalul feminin nu s-a dovedit o investiție profitabilă. Mihaela Năftică și-a continuat pentru scurt timp cariera jucând pentru Olimpia Călărași și Balsam București, până în 1994 când se retrage.  


”Neli, hai și tu cu noi la fotbal!”


Pentru Mihaela Năftică anul 1990 a însemnat doar recunoașterea oficială a unui sport pe care îl practica de aproape 20 de ani. În schimb în celălalt colț de țară, la Timișoara, pentru Cornelia Turcu același an marca debutul în fotbalul feminin. Ea a jucat pentru ICIM Brașov, Dunărea Giurgiu și la 41 de ani a reușit să cucerească Cupa României alături de Ripensia Timișoara

Provenind dintr-o familie numeroasă, Cornelia își aduce aminte cum frații mai mari o luau mereu cu ei la fotbal. ”Am avut noroc ca stadionul de fotbal să fie la două străzi de casa noastră, îmi ziceau <Neli, hai și tu cu noi la fotbal>. Ei mă luau de fapt la număr, să fie la număr, nu-i interesa dacă știu sau nu știu nimic.” Peste ani a rămas pasiunea pentru fenomen și dorința de afirmare.    


Fără fotbal feminin la Timișoara


În mod curios, la Timișoara fotbalul feminin nu s-a bucurat de un avânt prea mare în primii ani de după 1990. Exista o echipă de fotbal din care făcea parte și Cornelia Turcu. Jucătoarele se antrenau pe terenurile de lângă stadionul ”Dan Păltinișanu”, însă echipa nu era înscrisă în nicio competiție. ”Eram 15-16 fete, foarte talentate erau toate și am zis <Poate ne ajută și pe noi Poli, cine știe, să facă echipă>. N-au vrut să facă nicio echipă cu noi.” 

Chiar dacă în orașul natal nu aveau unde să joace, asta nu le-a oprit pe Cornelia Turcu și pe una din colegele ei, Mariana Lipșa, să își caute echipă. Și unde să meargă, dacă nu la cea mai bună? Anul era 1991 și destinația trebuia să fie Brașov, prima campioană a României. După ce au dat probe în cadrul echipei, cele două au fost acceptate în lot, însă un meci cu Dunărea Giurgiu avea să schimbe tot. 


”Eu rămân aici, eu nu știu unde e Giurgiu”


La baza sportivă a celor de la ICIM mai era o altă jucătoare în probe, astfel că la un meci de acasă al brașovencelor cu Dunărea Giurgiu, cele trei jucătoare nelegitimate încă sunt abordate de adversar. ”Nu vreți să veniți la echipa noastră să jucați? <Nuuu, nu venim!> eu eram cea mai hotărâtă că eu nu merg. În schimb Mariana și Cristina s-au hotărât. Eu n-am plecat, eu am mai rămas aici la Brașov, îmi făcuse și legitimație. Am zis <Eu rămân aici, eu nu știu unde e Giurgiu>.” 

La ICIM Cornelia a rămas doar o jumătate de sezon. Lotul era numeros, concurența era mare iar la insistențele prietenelor deja transferate la Giurgiu alege și ea să facă pasul acesta. Odată cu venirea noilor jucătoare performanțele echipei au început să se îmbunătățească. ”Când am ajung acolo echipa din Giurgiu era pe locul 8 din 12 echipe. Am adus echipa până pe locul 4. Așa de bine a mers că am mai întărit echipa, antrenorul era bucuros.” Totuși, la finalul sezonului alege să se întoarcă la Timișoara și ia o pauză de la fotbal. 


Revenirea după 13 ani


Cariera de jucătoare părea că s-a sfârșit odată cu echipa din Giurgiu, însă fotbalul reapare vijelios în viața Corneliei în 2006, când află de Ripensia Timișoara. Chiar dacă e greu de crezut, Ripensia Timișoara a fost prima echipă de fotbal feminin din Timiș afiliată FRF în anul 2005. În ciuda vârstei, Neli reușește să joace într-o echipă cu fotbaliste cunoscute din Banat precum Andreea Pașca (cunoscută după porecla Ciupa) sau surorile Buză (Claudia și Diana). 

Singurul trofeu câștigat de o echipă din Banat este Cupa României, câștigat de Ripensia Timișoara în sezonul 2008-2009. În semifinale, formația timișoreană a întâlnit campioana, Clujana Cluj, într-un meci dramatic decis după reprize de prelungiri. Cu doar un minut rămas din meci, Ripensia reușește egalarea și trimite meciul în prelungiri unde clujencele mai încasează alte două goluri.  


O finală doar să fie


Finala cu CSS Târgoviște a fost doar o formalitate, 4 – 0 pentru bănățence. Amintirile sunt în mare parte plăcute, însă proasta organizare și lipsa recunoașterii meritelor și a performantelor sportive au umbrit bucuria finalei. Câștigătoarele nu au fost premiate iar finala s-a disputat pe un teren sintetic adiacent stadionului ”Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, unde era programată inițial. Oficialul îmbrăcat la costum și papuci este Ioan Igna, fost mare arbitru ce îndeplinea rolul de observator al finalei .  

Începând cu sezonul 2009-2010 trofeul Cupei României a fost schimbat cu unul dedicat competiției după modelul celui masculin. Trofeul era asemănător cu cel de la masculin dar mult mai mic, rămânea la echipa câștigătoare până la următoarea finală când era încredințat mai departe. La baza trofeului erau gravate câștigătoarele edițiilor anterioare. Ultima dată trofeul a fost în vitrina ASA Târgu Mureș, campioana ediției 2015-2016. În spațiul public nu există informații cu privire la ce s-a întâmplat, însă începând cu 2017 Cupa rămâne la câștigătoare. 


Cum dispare o echipă?


Ascensiunea Ripensiei a fost evidentă, de la penultimul loc în primul an, la locul cinci în al doilea și apoi, odată cu aducerea unor jucătoare cu experiență, vice campioane și câștigătoare ale Cupei. Toate acestea s-au datorat implicării financiare ale Constructim SA, condusă de omul de afaceri timișorean, Lucian Perescu. Tot el este cel care decide, la două săptămâni după ce Ripensia câștigă Cupa României, să retragă sprijinul financiar și să condamne echipa la dispariție. 

Scrisoarea din fotografie reprezintă decizia pe care Mihaela Năftică, delegata echipei, a primit-o într-un plic la două săptămâni după finalul sezonului. Motivele invocate au fost: lipsa implicării autorităților locale, dezinteresul Federației față de fenomen, managementul defectuos al competiției, lipsa finanțării etc. 


Rețeta dezastrului 


Povestea Ripensiei este una deja clasică pentru fotbalul feminin românesc și pare că se repetă la nesfârșit. Numărul echipelor care s-au desființat după doar câteva sezoane de viață e deja de ordinul zecilor. Privind în urmă pare că toate au urmat același scenariu, s-a găsit un finanțator, s-a înființat o echipă, s-a progresat rapid, s-au băgat bani fără o strategie, apoi moarte subită. Speranța de viață a unui asemenea club? Între doi și cinci ani! 

Echipe cu rezultate și viață scurtă: 

  • FC Regal București  – două titluri de campioană în două sezoane și jumătate; 
  • Pandurii Târgu Jiu – o Cupă a României, de trei ori vice campioană, o finală de Cupă în patru sezoane 
  • Ripensia Timișoara – o Cupă a României,  o dată vice campioană în trei sezoane 
  • Sporting Craiova – o dată vicecampioană în cinci sezoane 
  • FC Brazi – de două ori locul patru în cinci sezoane 

Echipe dispărute cu activitate între 1-3 ani din ultimii 10 ani: FC Alice&Tunes Pitești, FC Nicolae Dobrin, Blue Angel Cristian Brașov, UTA Arad, Oțelul Galați, FC Voluntari, FC Hunedoara, Juniorul Satu Mare, ACS Transilvania Brașov, FC Onești. 


Chiar dacă ultimul meci oficial al Corneliei Turcu rămâne cel din finala Cupei, fotbalul a rămas o constantă. Face parte dintr-un grup de fotbal mixt, amatori de toate vârstele, cu care se întâlnește la sfârșitul săptămânii. Echipa se numește FC Speranța și este cel mai clar exemplu că fotbalul nu are vârstă.


un material de Teodora Căbuț & Ileana Szasz

montaj Alexandra Diaconu

surse foto arhiva personală a Corneliei Turcu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *