Trecut

Fotbal feminin în anii `70 – interviu cu Mihaela Năftică

La începutul acestui proiect ne-am luat ca punct de referință anul 1990, anul în care a fost oficializat fotbalul feminin în România. Am descoperit pe parcurs că istoria acestui sport practicat de femei este una care a început cu câteva decenii înainte, chiar încă din anii ’60, când au început să fie organizate competiții neoficiale între echipe feminine. Această perioadă rămâne, însă, o enigma despre care nimeni nu știe sau nu vorbește. Federația nu oferă informații, presa nu consideră fenomenul un subiect, iar mijloacele actuale de informare nu sunt compatibile cu cele din anii `60, `70, `80. Ne-am dat seama în același timp cât de puține lucruri sunt cunoscute chiar și despre echipele din campionatele oficiale ale anilor ’90. Așa că avem două variante: ne petrecem timpul liber în arhive și încercăm să găsim jucătoare și alți omeni care au trăit fenomenul.

Am întâlnit astfel două jucătoare care ne-au ajutat să completăm o părticică din aceste goluri ale istoriei fotbalului femnin. În prima parte a interviului vorbim cu Mihaela Năftică, jucătoare care și-a început cariera fotbalistică încă din anii ’70, iar în următorul articol, Cornelia Turcu ne va povesti despre experiența sa în fotbalul din Sudul României și Banat.

Mihaela Năftică este o jucătoare ce a evoluat în anii `70 și `80 pentru Unirea Tricolor București și IMG București. După oficializarea campionatului feminin, în 1990, Mihaela Năftică a apărat poarta  celor de la Dunărea Giurgiu, Adonis Tulcea, Olimpia Călărași și Balsam București.


De la Giurgiu la Unirea Tricolor


Dacă lumea ar fi împărțită între fete care ajung să facă sport și altele care se nasc pentru el, Mihaela Năftică ar intra în ultima categorie. Crescută pe maidane giurgiuvene, Mihaela ne spune că ieșea în evidență cu „firea băiețoasă” și o tehnică precisă de lovire a mingii. La nici 15 ani ea este remarcată de Marin Anastasovici, antrenorul Olimpiei Giurgiu, care o îndrumă spre Unirea Tricolor București. La începutul anilor `70 echipa băieților de la Unirea Tricolor evolua în seria a IV-a a Diviziei C. Lor li se adăuga și echipa de fete, care la vremea aceea juca într-un campionat organizat la nivelul Bucureștiului în care participau echipe de la toate fabricile și uzinele din oraș.


A fost acceptată rapid la echipă, însă Mihaela era încă elevă, așa că până să fie angajată la Autobaza 5 Filaret a fost nevoită să facă naveta de la Giurgiu. Atât fetele cât și băieții de la Unirea Tricolor a anilor `70 reprezentau angajații autobazelor din București. Antrenamentele se desfășurau pe fostul stadion Constructorul, cunoscut și sub numele de terenul ACSA, iar echipa oferea condiții de pregătire decente. ”Și eu ulterior am fost angajată la Autobaza 5 Filaret și toate făceam parte din aceiași familie, eram angajate la diverse autobaze din București, erau și șoferițe printre ele, eu lucram la birou, Mica (n.r. Maria Delicoiu) lucra la birou, eu eram la contabilitate, făceau și ei niște eforturi să avem un venit, să avem o susținere.”


Primul campionat de fotbal feminin din România


Chiar dacă nu exista o comisie dedicată fotbalului feminin, la nivelul Bucureștiului era organizat un campionat municipal de fotbal feminin ce alinia la start echipe puternice ale vremii. ”A existat un precedent,  fotbalul feminin are un istoric, că nu s-a început de acum, din perioada asta cu transferuri, cu legitimări, astea au fost din vremea mea. În fiecare duminică era etapă, erau programările făcute la Federație, cu arbitri, cu observatori, cu foaie…nu numai în deschiderea meciurilor de băieți, de exemplu acasă la Rapid jucam în Giulești.”


Ion Motroc menționează în cartea sa, ”Fotbalul feminin – Probleme de selecție, antrenament și joc” (1995), introducerea fotbalului în cadrul încălzirii și antrenamentului echipelor de handbal feminin Unirea Tricolor și Universitatea București. De asemenea, clasifică dezvoltarea fotbalului în 3 etape, prima, între 1970-1973, este cea de relaxare a regimului.

Articolul ”Fotbalul feminin va intra în legalitate” apărut în Gazeta Sporturilor în 16.03.1990 îi menționează pe Ion Mihăilescu și Traian Tomescu (Comisia municipală de fotbal) ca organizatori al primului campionat din România, în sezonul 1971-1972. Echipa fabricii de confecții și tricotaje, Venus, avea să fie prima câștigătoare a acestei competiții.


Fotbal feminin transmis de televiziunea română


Din vara anului 1972 datează și primul meci de fotbal feminin transmis la tv, dintre Venus București și ELAN Belgrad. Această partidă a făcut parte din cadrul unui turneu internațional disputat pe stadionul Dinamo cu participarea selecționatelor București I și II, Belgrad și Budapesta.

Mihaela Năftică a fost un mare portar al anilor `70 și `80 însă la Unirea Tricolor n-a ajuns pe acest post, ci pe unul de jucătore de câmp. Ajutată de un fizic dezvoltat și de lipsa portarului titular de la un antrenament, Miha, cum o alintau colegele, a intrat în poartă și nu a mai ieșit. ”Nu vreau să dau dovadă de snobism, nu vreau să ies în evidență cu lucrul ăsta, dar pentru lumea masculină eram un fenomen. Nu-și imaginau că o femeie poate să sară din bară în bară și să apere la modul ăsta.” Nu a apucat să apere poarta echipei naționale din ghinion, la momentul înființării primei reprezentative Mihaela avea deja 34 de ani.


Valentin Ceaușescu și fotbalul feminin


Regimul comunist a încurajat, pe baze ideologice, dezvoltarea practicării sportului de masă. Implicarea activă a femeilor în viața publică prin participarea la activități sportive era considerată o formă de emancipare prin exercitare acelorași drepturi cu bărbații. În practică, viziunile subordonate normelor de gen conservatoare ale regimului, a limitat un real acces al femeilor la sporturile care le erau „nepotrivite”.  În ciuda acestui lucru, încă de la finalul anilor `60 și  începutul anilor `70 s-au organizat competiții locale pentru echipele muncitorești ale femeilor.

În România acelor vremuri sportul era reglementat și finanțat de către stat și deși fotbalul feminin nu era organizat cu echipă națională și campionat oficial, acesta exista într-o zonă tolerată. ”Am auzit într-o discuție de culise că norocul nostru e cu Valentin Ceaușescu. Nu al nostru ca echipă, al fenomenului de fotbal feminin. Nu știu dacă s-a pus vreodată serios problema să se desființeze sau să nu te lase pentru că nu aveau motiv, nu încurcam cu nimic. Nu s-a pus problema nici a desființării dar nici a unei forțări de altă natură.”


În deschiderea cuplajelor bucureștene


În perioada 1956-1985 pe fostul stadion ”23 august” aveau loc așa numitele cuplaje bucureștene, meciuri duble între echipele din București ce evoluau în Divizia A. De la un astfel de cuplaj datează recordul de spectatori la un meci de fotbal. Data de 16 martie 1985 rămâne în istorie cu cei 100.000 de  oameni care au asistat la meciurile Steaua – Rapid (2-0) și Dinamo – Sportul (2-1).

Era un obicei ca înaintea acestor cuplaje pe stadion 23 august să aibă loc tombole, premieri dar și meciuri de fotbal feminin. Bucureștencele se duelau la rândul lor pe gazon sub privirile unui public însetat de spectacol. Mărturiile Mihaeleli Năftică sunt grăitoare și pline de emoție, ceva de neconceput azi. ”Full de spectatori, un cor, așa, să-l auzi, să ieși la câte o minge și parcă te înălțau, te înălțau să te duci la mingea aia s-o scoți, s-o aperi, s-o prinzi. Simțeai că te topești.”


Sportul feminin în comunism


În anul 1966 România a găzduit Campionatul European de baschet feminin. Handbalul feminin obținuse un loc 2 la Campionatul Mondial din 1973 și un loc 4 la Olimpiada de la Montreal din 1976. E perioada când Virginia Ruzici câștigă Roland Garros-ul.  Practicarea sportului de către femei contribuia la construirea „noului om”, la idealul „eroinei clasei muncitoare” (muncitoare, mamă, activistă). Însă atenția regimului s-a îndreptat din ce în ce mai mult în anii următori asupra sportului de elită care avea să contribuie pe plan internațional la construcția imaginii reușitei socialismului în România.

Nadia Comăneci devenise epitomul acestui ideal (a fost desemnată după olimpiada din 1976 „Eroina clasei muncitoare” de către regim). Părea că ușor, ușor sportul feminin își face loc și în societatea românească. ”Oamenii din umbră care au fost alături de fotbalul feminin au încurajat mișcarea, au încurajat dorința noastră, a femeilor, de a face și altceva, de a ne dezvolta.”


Tulburii ani `80


La începutul anilor `80, în campionatul bucureștean de fotbal feminin au început să se înscrie și echipe din alte orașe. Creșterea a fost organică, Ion Motroc descrie perioada ca una de emancipare, echipe din Ploiești sau Oradea participau acum la campionatul din Capitală. Însă minunea n-a ținut mult, situația economică precară de la mijlocul anilor `80 s-a resimțit și în fotbal, primele sacrificate fiind chiar echipele de fotbal feminin.


Câteva voci susțin că Elena Ceaușescu n-ar fi fost de acord cu un cadru competițional în care fetele să joace fotbal. Chiar dacă nu a dispărut de tot, fenomenul fotbalului feminin din România s-a redus drastic. Campionatele de fotbal în sală erau cele care mai țineau sportul în viață.

Despre suflul nou adus de anul 1990 și oficializarea fotbalului feminin românesc vorbim în partea doua a acestui interviu. Mihaela Năftică povestește despre reîntoarcerea acasă, la Dunărea Giurgiu, și implicarea în proiectul Ripensia Timișoara. De asemenea, o vom cunoaște pe Cornelia Turcu și cum e să câștigi Cupa României la 39 de ani.


un interviu de Teodora Căbuț & Ileana Szasz

montaj Alexandra Diaconu

surse foto arhiva Mihaelei Năftică

One Comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *