Viitor

Alexandra Tunoaia – din Italia pentru naționala României

Fotbalul e pretutindeni, așa că, am mers dincolo de ce știam și am căutat inspirație înafara granițelor României. Și am găsit-o! Nu vă putem spune de cât timp ne dorim să vă facem cunoscută povestea lui Tuni, fostul căpitan al naționalei U19. Anii în Italia i-au călit spiritul de luptătoare iar provocările i-au întărit caracterul.

Alexandra Tunoaia are 20 de ani și evoluează pe postul de fundaș central pentru Chievo Verona, în Serie B. A adunat 42 de selecții la naționalele de junioare și două la echipa națională de senioare. Nu a neglijat școala, a terminat Liceul de Arhitectură din Brescia, iar în prezent lucrează într-o agenție imobiliară.

Primul sprint în fotbal


Chiar dacă s-a născut la Piatra Neamț, locuiește cu familia în Brescia (Italia) de la vârsta de trei ani. Tot acolo, dar pe la cinci ani a început să interacționeze cu mingea. A urmat o perioadă de doi ani în care s-a tot jucat cu alți copii prin parc, însă la 7 ani, tatăl ei a decis să o înscrie la o școală de fotbal, mai exact, într-o echipă de băieți. ”Tata m-a susținut de la bun-început, însă mama nu. Nu era deloc încântată de faptul că fotbalul e un sport de contact, dur uneori. În plus, a intervenit și frica ei de a nu mă lovi, de a nu suferi vreo intervenție chirurgicală gravă. Abia când m-a văzut fericită, nu a mai avut nicio problemă.”

Așa că Tuni a jucat de la 7 la 12 ani într-o echipă de băieți: ”Băieții m-au pus în poartă, iar mie îmi era frică de minge, așa că mă aruncam de fiecare dată în partea opusă direcției mingii. A urmat o perioadă în care am încercat să joc ca și atacant, dar nu reușeam să dau în minge prea des, așa că antrenorul a vrut să încerc să joc și ca fundaș. De atunci joc pe această poziție și mă simt cel mai în largul meu.”  


”Au înțeles că fotbalul e pentru toată lumea”

Și chiar dacă să fie într-o echipă de băieți a ajutat-o să devină mai puternică, Alexandrei nu i-a fost deloc ușor: ”Au fost momente când m-am simțit discriminată de ei, iar acest lucru mă făcea să mă simt foarte nesigură și să vreau să trag de mine pentru a demonstra că sunt cel puțin la fel de bună ca și ei. Mai ales pentru că eram singura fată din echipă. La început nu îmi pasau mingea, la exerciții ezitau să joace și cu mine, colaborau cu mine doar dacă era necesar.

Am avut noroc cu antrenorul, care mi-a ținut mereu partea și m-a încurajat și a crezut în mine, uneori îmi spunea că sunt o leoaică. A contat enorm. M-a prețuit pentru ce făceam, era singurul care înțelegea de ce sunt eu acolo, pe teren. Acum, datorită numărului crescut de fete practicante în Italia, băieții nu se mai comportă așa. Au înțeles că fotbalul e pentru toată lumea, că și fetele pot juca fotbal de calitate. Astfel că nivelul de toleranță a crescut.”  


Creșterea graduală


Timpul a zburat, iar la 12 ani Tuni a făcut pasul către o echipă de fete. A dat întâmplător peste un poster care anunța că cei de la clubul Brescia vor face selecții. Dacă noi de 1 mai ne luăm liber și sărbătorim ”Ziua Muncii”, la Brescia e zi de selecții, zi care a devenit deja tradiție. La această selecție, a trecut printr-o serie de exerciții de pasare, tehnică și dueluri 1vs1, conduse de mai mulți antrenori. S-au prezentat 35 de fete la selecții în acea zi, iar Alexandra a simțit că aici era adevărata ei competiție.

După o săptămână, cei din staff-ul Bresciei au sunat-o și i-au zis că vor ca ea să facă parte din echipă. În august a început campionatul de junioare, iar între timp, tatăl ei a devenit antrenor secund. Acest lucru a și ajutat-o, dar a și ”faultat-o”. ”Tata mi-a oferit foarte mult sprijin, îmi dădea foarte multe sfaturi, mergeam împreună la antrenamente. Reversul medaliei a fost faptul că tatăl meu începuse să fie și rigid, exigent. Iar acest lucru nu mă ajuta, punea mare presiune pe mine.

Ajunsesem să fiu și mai nesigură pe mine, dar încet-încet am învățat să nu mă mai gândesc la ce văd ceilalți în jocul meu, să nu mă mai gândesc permanent că-mi văd greșelile și mă judecă pentru ele. Văzând cât de mult rău îmi fac toate aceste aspect, am decis să mă concentrez mai mult pe ce pot să fac bine pentru mine, să fiu convinsă în primul rând de jocul meu și să nu mai încerc să-i mulțumesc pe ceilalți.”


Naveta cu trenul


A petrecut patru ani la Brescia, unde de la echipa de junioare a trecut rapid la echipa secundă și mai apoi, după doi ani, la prima echipă.

După cei patru ani petrecuți la Brescia, am mers la Valpo (actuala Chievo), o echipă din Verona, pentru un an. Intenția mea era să joc mai mult timp pentru Valpo, însă clubul, din nefericire, a dat faliment. În 2018 am mers la Hellas pentru un an, însă cariera mea aici nu a ținut mult din cauza concurenței de pe postul de fundaș, postul pe care joc.

Nu am avut șansa să joc foarte multe meciuri, așa cum mi-aș fi dorit, așa că, acum joc ca împrumut la Chievo Verona cu prima echipă în Serie B și chiar dacă fac naveta cu trenul timp de o oră dus, o oră întors și nici nu câștig foartre mult din fotbal, sunt fericită, evoluez, iar acest lucru e tot e contează pentru mine. Obiectivul meu principal la echipă este să acumulez cât mai multă experiență și să obțin rezultate pe măsură. Scopul este să demonstrez la fiecare meci pasiunea mea pentru fotbal. Îmi doresc să ajung în fotbalul de elită, poate chiar și în America la Orlando Pride”

Chievo Verona

În 2019 a revenit la Chievo, iar de atunci simte că fotbalul e mult mai distractiv și că presiunea a dispărut. ”Cele mai bune momente ale echipei și ale mele au fost mereu momentele în care pur și simplu ne-am bucurat de fotbal și în care nu ne-am concentrat pe rezultat sau altceva. Când ne-am concentrat pur și simplu pe joc, am câștigat întotdeauna, iubind fotbalul.”

”Suntem un grup unit, cu jucătoare cu vârste și experiențe diferite. Chiar cred că ăsta e punctul nostru forte. În plus, avem un antrenor care știe foarte bine cum să creeze o atmosferă bună pentru meci și cum să te încarce cu energie și motivație. Știe ce face și este și foarte comunicativ. El este primul și singurul care știe cine suntem și ce putem da.”


Deposedarea decisivă

Chievo este în acest moment pe locul 12 în Serie B, cu 24 de puncte, însă așteptările erau mai mari. ”Este un mare păcat, avem un lot cu jucătoare foarte valoroase. Am foarte multă încredere în echipa mea. Anul ăsta am și avut câteva meciuri foarte bune cu echipe bine clasate în campionat. Cred că ne putem regăsi acel ritm, acea motivație din nou. Iar eu, personal, mi-am propus să arăt tot ceea ce am și să devin încet, încet un element de bază pe care antrenorul nostru să poată conta în orice moment. Fac parte dintr-un campionat în care se regăsesc jucătoare cu experiență. Prioritatea mea este să devin mai bună după fiecare meci, ca să îmi pot înfrunta adversarele cu pregătirea corectă.”


Postul pe care joacă Tuni, cel de fundaș central, nu este deloc ușor. E conștientă că dacă greșește, adversarul mai are doar un șut până la gol. Însă acest lucru nu trebuie să fie un motiv de frică, ci unul de încurajare. Pe umerii apărătorilor atârnă uneori destinul scorului final. ”Mie responsabilitatea îmi oferă încredere. Sunt tânără și se întâmplă să greșesc, așa că atunci când se întâmplă acest lucru, știu că mai este timp să îmi repar greșeala. Iar atunci mă ambiționez și mai tare și fac ceva care să înlocuiască acea greșeală.”


”O echipă cu adevărat unită, cu ambiție și încredere că putem fi schimbarea”

Când e pe teren, Alexandra e ca peștele în apă: e adevărată, e autentică, știe cum să fie sigură, curajoasă. Iar acest lucru i-a adus în 2016 și prima convocare la naționala U15 a României. ”Domnul Albon a fost cel care l-a sunat pe tata. Am fost chemată în Austria, la un turneu de pregătire, iar de acolo au urmat și alte convocări de-a lungul timpului. De fiecare dată m-am simțit onorată și extrem de mândră că voi juca pentru țara mea.

Am obținut calificări importante atât la U17, cât și la U19 și am călătorit în multe țări pentru a juca cu echipe importante. Pandemia, însă, a întrerupt ritmul pe care-l aveam, a anulat Turul de Elită pentru care am luptat cu adevărat, a lăsat în sufletul meu o mare dezamăgire pentru că ne-a fost luată o șansă unică. Simțeam că putem face multe împreună cu generația de la U19, am fost o echipă cu adevărat unită, cu ambiție și încredere că putem fi schimbarea.”


Lecții din înfrângeri


Un meci, totuși, i-a rămas în memorie Alexandrei, un eșec care i-a oferit foarte multe lecții importante. ”Într-un meci cu naționala U19 a Franței, Campioană Europeană pe atunci, România a pierdut la o diferență mare. Franțuzoaicele au făcut o primă repriză foarte bună, dar simțeam că le putem face față, ne-am organizat foarte bine în apărare, am arătat a echipă unită, care știe ce face, care e sigură de calitățile pe care le are. Repriza însă s-a terminat cu 3-0, din faze individuale. A fost un meci foarte tare, la un cu totul alt nivel. A doua repriză am luat, într-un sfert de oră, încă 4 goluri. Acel meci m-a învățat că în ciuda faptului că am avut 60 de minute bune, nu trebuia să ne relaxăm și să le permitem adversarelor să vină peste noi.”

După meci, însă, s-a întâmplat un lucru extraordinar pentru Tuni: antrenoarea Franței a mers la ea și i-a zis: ”Sunt încântată să văd că sunt tinere care joacă așa, cu pasiunea asta, cu silința asta. Nu te lăsa! Felicitări!” Căpitanul României s-a simțit atunci foarte apreciată pentru ceea ce a arătat. Seara nu se putea încheia mai bine pentru Tuni, care primise tricoul cu numărul 5 al Franței, tricou pe care astăzi îl are înrămat în camera ei. ”Franța reprezintă fotbalul de elită și demonstrează eleganță, tehnică și dezvoltare din toate punctele de vedere.”


Banderola de căpitan


Chiar dacă locuiește în Italia de la 3 ani, Alexandra Tunoaia a arătat devotament naționalei României și își dorește să fie un exemplu. Dă tot ce poate, de fiecare data când e chemată. S-a simțit onorată să reprezinte țara din postura de căpitan atât la U17, cât și la U19 și a încercat mereu să-și încurajeze colegele. La U17 a reușit o calificare importantă la Turul de Elită din Olanda, iar la U19, era pe punctul de a repeta aceeași performanță însă pandemia a anulat competiția.

”Eram căpitan într-un grup foarte unit și ca să ne motivez, încercam doar să spun chestii care exprimau ce simțeam toate în așa fel încât fiecare putea să simtă cuvintele alea ale sale și să le trasmită în teren. Chiar dacă la Chievo nu am același rol, tot încerc să îmi susțin colegele, un cuvânt la momentul potrivit, un umăr pe care îl pun atunci când e nevoie de ajutor, asta vreau să fiu pentru colegele mele.”

Să fii la națională înseamnă mult mai mult decât pare la prima vedere. Pentru Tuni înseamnă o ocazie excelentă să crească. ”Da, faci echipă cu fete pe care le cunoști doar de 5 zile, dar înveți să te adaptezi, călătorești, vezi multe țări și interacționezi cu mulți oameni. Te dezvolți ca om și ca jucătoare, ești pusă în situații în care să vorbești și să înveți limba engleză, îți dă șansa de a lega prietenii pe viață.”

Experiențele avute la echipele de fete și băieți i-au ascuțit simțurile și i-au modelat personalitatea. A fost nevoită să lupte mereu, fie pentru a avea loc într-o echipă, ori pentru a câștiga respectul și încrederea celorlalți. ”Eu am luptat ca să obțin ceva de la bun început. Când eram cu băieții și trebuia să lupt pur și simplu ca să îmi dea mingea, când eram cu fetele trebuia să lupt ca să am un loc în echipă. Acum trebuie să lupt să arăt cine sunt. Spiritul de luptătoare cred că este o chestie care a venit de la sine. Spiritul de lider vine de la faptul că vreau să dau totul pentru echipa mea, pentru colegele mele și poate asta îmi dă credibilitate și responsabilitate.”

Dacă asiști la un meci la care joacă și Tuni, nu ai cum să n-o remarci. Chiar dacă nu știi cine e sau ce număr poartă pe tricou. Ajungi inevitabil să te întrebi cine e jucătoarea din centrul apărării și care e povestea ei. E impunătoare, puternică, comunică foarte bine în teren, dublează când e nevoie, intră din prima secundă motivată să facă cel mai bun meci al ei, pune corpul și nu îi e frică de adversar. Prin tot ce transmite, reușește să dea siguranță și încredere echipei. E un adevărat lider și abia așteptăm să o revedem la naționala României.


un interviu de Diana Gheorghe & Ana-Maria Mîndruță

Surse foto: arhiva personală Alexandra Tunoaia

Evima Football

Chievo Verona Women F.M.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *